Feeds:
Articole
Comentarii

Imagine

Agenţia internaţională „Compass Direct News” a raportat că în ciuda unor dezvoltări promiţătoare, creştinii din Turcia continuă să sufere atacuri de la cetăţeni turci, discriminare din partea guvernanţilor şi interdicţii de a publica lucrări şi cărţi religioase.

Raportul arată că există indicatori de îmbunătăţire a situaţiei, însă există „o rădăcină de intoleranţă” în societatea turcă faţă de aderenţii credinţelor non-islamice. Îndepărtarea acestei rădăcini de intoleranţă este o problemă urgentă care trebuie tratată.

Documentul subliniază atacurile împotriva creştinilor (12 doar în 2011), inclusiv incidente în care creştinii au fost bătuţi în Istanbul pentru mărturisirea credinţei lor, ameninţări faţă de membri ai Bisericii şi atacuri împotriva Bisericilor. Niciun atacator nu a fost acuzat.

„În unele locuri din Turcia, ierarhii creştini trebuie să aibă protecţie a poliţiei. Există cel puţin 5 lideri religioşi care au gărzi de corp şi doi au linie telefonică directă cu o unitate de protecţie. Mai multe Biserici au protecţie a poliţiei în timpul slujbelor”.

Confrom CDN, există însă şi dezvoltări pozitive în Turcia, inclusiv o creştere a responsabilităţii administratorilor şcolilor pentru protejarea studenţilor non-musulmani.

Sursa: http://www.christiantoday.com

Schimbarea numelui si botezarea din nou

Inca din cele mai vechi timpuri au existat numeroase superstitii si obiceiuri, intalnite nu doar la popoarele din Europa, ci si din alte continente, legate de credinta ca bolile si suferintele fizice, au drept cauza forte supranaturale malefice.

Atunci cand nici sursa bolilor si nici remediile medicale nu erau cunoscute, omul societatii rurale considera drept cauza fundamentala a neputintelor trupesti, demonii bolilor sau duhurile necurate.

Astfel, a luat nastere o serie de rituri magico-religioase menite sa insele demonul bolii sau moartea. In randul acestor obiceiuri, practicate si pe teritoriul Romaniei ,se numara schimbarea numelui si botezarea din nou.

Schimbarea numelui

Episcopul Melhisedec al Husilor, vorbind de fiul lui Stefan cel Mare, Bogdan al II-lea, observa ca mai avea si numele de Vlad, nume cu care e pomenit intr-o multime de urice ale marelui voievod al Moldovei, dand urmatoarele lamuriri : „Obiceiul de a avea doua numiri, unul de botez, altul adaos pe urma din motive superstitioase, exista si astazi la poporul roman. Cand un copil zace de boala grea si indelungata, mai ales insotita de spasmuri, mamele schimba numele bolnavului, crezand ca prin aceasta ar ascunde oarecum copilul de spiritul cel rau, carele, dupa credinta lor, duce boala”.

Chiar si Ion Creanga, in povestea Stan Patitul, face aluzie la aceast obicei, cand eroul basmului, intrebat de nume, ii raspunde dracusorului: „Tot Stan ma cheama, dar de la o boala ce-am avut, cand eram mic, mi-au schimbat numele, din Stan in Ipate, si de-atunci am ramas cu doua nume’.

In Oltenia, primul copil nascut viu – dupa unul sau mai multi nascuti morti, se numeste dupa pierit. Acestui prim copil viu i se schimba numele adesea, i se pune un cercel pe care sta scris al doilea nume. Cel dintai nume se scrie pe o caramida care se arunca intr-o apa curgatoare. Astfel, se incerca inducerea in eroare a duhurilor necurate care, nemaicunoscandu-l pe bolnav, i-ar pierde urma si l-ar lasa in pace.

Un alt obicei presupune ca cel bolnav – in special copiii – sa fie „dat de pomana”. Copilul este trecut peste mormantul unui necunoscut, si o alta persoana il primeste, zicand „bogdaproste”. Astfel, «duhul rau», cautand sufletul mortului necunoscut, va uita de copilul bolnav.

Folcloristii au confirmat faptul ca datina de a se schimba numele copilului bolnav era practicata in tot cuprinsul Tarii Romanesti, in credinta ca duhul rau se va departa, iar copilul se va insanatosi… „Schimbandu-i numele de botez cu alt nume nou, se crede ca dracul il va pierde, si in veci nu mai da peste el”.

Parintele Simion Florea Marian precum si alti folcloristi amintesc de o datina foarte veche la romani, potrivit careia schimbarea numelui se face in urma unei vanzari simulate.

Astfel, femeia, al carei copil boleste sau careia-i mor copiii unul dupa altul, il vinde pe fereastra altei femei, schimbandu-i numele.

Numele cel nou care se da adesea copilului care boleste e acela de Lupu (fem. Lupa), mai rar Ursu (fem. Ursa) sau Zmeu, alteori un nume putin placut, ca: Grozav (fem. Grozava),Grozea,)etc., toate acestea cu scopul de a indeparta duhurile necurate de la el.

Botezarea din nou

Au fost consemnate insa cazuri in care copilul se boteaza a doua oara, dar noaptea si fara fast.

In judetul Olt, se crede ca, daca se boteaza a doua oara un copil bolnav de epilepsie, se vindeca. Pentru aceasta, mama bolnavului trebuie sa aduca 9 ulcioare de aga, in 9 vineri de dimineata, pe nemancate, de la un izvor curat. In vinerea a noua, vine preotul, inainte de rasaritul soarelui, tot pe nemancate si, fara stirea nimanui, boteaza din nou copilul, schimbandu-i numele, astfel ca necuratul sa nu-l mai cunoasca.

Schimbarea numelui si botezarea din nou – perspectiva invataturii crestine

Prin nume, se exprima unicitatea omului, valoarea sa inestimabila in ochii lui Hristos care vine sa caute oaia pierduta. De aceea, Biserica cheama pe fiecare om dupa numele sau in cadrul Sfintelor Taine (Botez, Taina Spovedaniei, primirea Sfintei Impartasanii).

Chiar daca intalnim in Sfanta Scriptura, si in practica Bisericii (la intrarea in monahism), actul schimbarii numelui, acesta are o insemnatate aparte. In timp ce, in popor, schimbarea numelui denota, pe de o parte naivitatea omului simplu (afirmand intrucatva prostia demonilor bolilor, care pot fi pacaliti cu atata usurinta), in Biserica, numele nou, primit la intrarea in monahism, simbolizeaza innoirea vietii. Numele cel nou il trece pe monah in noua identitate, intr-o lume in care va fi altul, in care altele vor fi obiceiurile, alta va fi limba, in care e chemat altfel.

In Biserica Ortodoxa, Botezul valid (savarsit in numele Sfintei Treimi) nu se repeta.

In acest sens canonul 47 apostolic mentioneaza: „Episcopul sau presbiterul daca ar boteza din nou pe cel ce are botezul cu adevarat sau daca nu ar boteza pe cel spurcat de catre eretici (cei fara credinta adevarata) sa se cateriseasca, ca unul care ia in ras crucea si moartea Domnului si nu deosebeste preotii adevarati de preotii mincinosi.”

Precum este imposibil ca un om sa primeasca de doua ori preotia, asa este imposibil ca acelasi om sa fie din nou botezat.

Existenta acestor obiceiuri, legate de schimbarea numelui si botezarea din nou, constituie o dovada a faptului ca omul de la tara, ba chiar si unii preoti, provenind tot din randul oamenilor simpli, nu delimitau intru totul superstitia, ancorata inca profund in mentalitatea si viata acestora, de invatatura de credinta a Bisericii.

           Nu este nici un om care in intreaga sa viata sa fi fost cu totul lipsit de necazuri si dureri. Unii – si intr-adevar ca dintre acestia sunt putini – rabda cu multumire, intelegand iconomia si insemnatatea lor in viata omeneasca; altii insa, primesc necazurile ce ii cuprind cu deznadajduire si imputinare de suflet, si de aceea acestia din urma au, mai cu seama nevoie de mangaiere. Dar, adeseori se intampla ca ei indelung asteapta pe cineva care sa se mahneasca impreuna cu ei, dar nu este unul ca acesta; asteapta pe cineva sa-i mangaie si nu gasesc pe nimeni. Unii dintre cei doborati de necazuri se feresc cu buna stiinta de cei ce le-ar putea mangaia necazul, facand aceasta pentru ca sa se fereasca de intrebarile celor ce vor sa-i mangaie; si fac asa pentru ca aceste intrebari nu fac decat sa le starneasca aducerile-aminte de necazuri, si astfel le pricinuiesc si mai mari suferinte. Acestia au indeosebi trebuinta de multa purtare de grija intru mangaierea necazului lor.

Fiecare dintre cei necajiti, mai intai de toate sa tina minte ca nevoile sunt ingaduite de Dumnezeu, si sa ia aminte la cuvintele dreptului Iov: „Daca am primit de la Dumnezeucele bune, nu vom primi oare si pe cele rele?” (Iov 2, 10) Deci, si raul este ingaduit de Dumnezeu. Dar voia Domnului intotdeauna este buna si plina de folos, iar raul – ingaduit de dumnezeiasca voie – este pentru noi un rau parelnic, care ne foloseste intru dobandirea binelui nostru. Deci si tu, iubitorule de Hristos, nu te intrista fara masura vazand necazul trimis asupra-ti de Dumnezeu tot pentru binele tau, ci primeste-le pe toate cu multumire, zicand evanghelic: „Da, Parinte, caci asa a fost bunavoirea inaintea Ta” (Matei 11, 26).

Dumnezeu trimite adeseori nevoi si necazuri asupra noastra din pricina pacatelor noastre, dar si atunci El ne pedepseste dorindu-ne tot binele. Priveste la doctorul trupesc: ce face el cu bolnavul? Uneori, el pune inainte leacuri amare, alteori arde si taie, prin toate acestea facand sa creasca durerea prin vindecare – si fara indoiala ca le savarseste pe toate acestea de dragul sanatatii si nu al bolii, de dragul vietii si nu al mortii. Bolnavul se tanguie si geme si nici nu voieste leacuri amare, dar cand se va insanatosi, va aduce multa multumita doctorului. Asemenea si Domnul, Doctorul sufletelor noastre, vazand ranile izvoratoare de puroi ale pacatelor noastre, va aduce asupra noastra ingrijirea doctoriceasca ce se cuvine. Ne arde cu napaste, ne taie cu nevoi neasteptate, ne adapa cu amaraciuni pline de tanguire – si toate acestea le face pentru tamaduirea si inzdravenirea noastra, dupa cum spune si David: „Certand m-a certat Domnul, dar mortii nu m-a dat” (Psalm 117, 18). Si intru insasi pedeapsa pe care Domnul o da, El este mai mult bun decat plin de iutime, mai mult milostiv decat aspru si manios; cu toate ca pe ranile si necazurile noastre cumplite varsa vin, dar nu fara mir, loveste, dar nu fara indurare, ne intristeaza, dar nu fara mila si mangaiere.

Pedepsele sunt de cea mai mare trebuinta, pentru ca altfel nu se pot tamadui ranile noastre sufletesti. Pedeapsa trebuie insa sa o primim cu multumire si nu cu intristare, fara cartire, cu rabdare si insufletire, intr-adevar, firea noastra omeneasca fiind slaba in necazuri, cumpaneste si se pleaca in asemenea stari spre cartire, tanguire si deznadajduire.

Dar, iubitorule de Dumnezeu, nu deznadajdui, nu te imputina cu sufletul, indrazneste si se va intari inima ta! Roaga-te cu rugaciunea dumnezeiescului Ioan cel cu Gura de Aur: „Doamne da-mi marinimie!” Rosteste, crestine, cu multumire: „Binecuvantat este Dumnezeu, stiu ca rabd mai putine de cate s-ar cuveni sa rabd!” Aducandu-ti aminte multele tale neajunsuri, nu te impotrivi in a rabda doctoria, pentru ca mai apoi tu insuti ii vei multumi lui Dumnezeu ca te-a vindecat. „Fericit este barbatul care rabda ispita, caci lamurit facandu-se va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce il iubesc pe El”, spune Apostolul Iacov (Iacov 1, 12).

Nu te asemana oamenilor nerabdatori care, – daca se va intampla cu ei ceva neplacut si care nu este dupa dorinta inimii lor – se napustesc catre toti, cartesc asupra tuturor, pe toti ii socotesc vinovati, afara de ei insisi. Tu insa nu slabi niciodata, ci rastigneste-te pe crucea rabdarii si curajului.

Imi vei spune: „Sunt gata sa rabd ispita, dar sa fie dupa puterea mea”. Asculta, dar, cuvintele Apostolului: „Nu v-a cuprins ispita care sa fi fost peste puterea omeneasca. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va ingadui sa fiti pedepsiti mai mult decat puteti, ci o data cu ispita va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda” (1 Corinteni 10, 13).

Dumnezeu ingaduie necazuri asupra acelora pe care ii iubeste, dupa masura lor, si tot El, celor ce nadajduiesc intr-insul le daruieste rabdare in necazuri. Ridica, asadar, spre Dumnezeu mahnirea ta, nadajduieste in El, si insusi El va pazi sufletul tau! Orice prigoniri, intaratari, necazuri sau umilinte – toate acestea, pentru iubitorii de Dumnezeu, sunt aducatoare de mantuire. Sta in atotputernicia lui Dumnezeu ca, tanguirea si plansul degraba sa le preschimbe in bucurie si mangaiere. E intristat si tulburat copilul cand se osteneste sa invete, dar apoi, terminand, se umple de multa bucurie. Mult rabdand, asteapta si tu mila de la Dumnezeu, cu vreme si fara vreme si in orice ceas, nu te indoi in asteptarea ta si nu te tulbura. Asculta cuvintele Apostolului: „Mare bucurie sa socotiti, fratii mei, cand cadeti in felurite ispite” (Iacov 1, 2).

Dar de ce sa ma bucur pentru intrarea in incercari? Bucura-te pentru faptul ca aceasta incercare este spre folosul tau. Precum inul care pana cand nu va fi batut si paruit cu unealta de imblatit si cu melita nu este bun pentru funii si panze, asemenea este si sufletul care, daca nu este batut si inmuiat de incercari, nu poate ajunge la cunostinta nimicniciei sale. Aurul si argintul se curata de spurcaciuni in topitoare; asemenea acestora este si sufletul care se curata prin incercarile ingaduite de Dumnezeu; astfel, sufletul ajunge la cunoasterea de sine, isi vede neputinta sa, invata smerenia si, dintru aceasta, sufletul este carmuit inspre bunurile Imparatiei Ceresti. Numai”prin multe suferinte trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22), iar cununile ceresti se daruiesc numai celor ce se arata multrabdatori in ispite.

Cine va avea slava vesnica? Oare nu acela care se chinuie intru nevoi, dupa cuvintele Apostolului: „Caci necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce noua, mai presus de orice masura, slava vesnica covarsitoare” (2 Corinteni 4, 17)? Daca rabdam necazurile ingaduite de Dumnezeu, „atunci Dumnezeu” in aceasta imprejurare „se poarta” cu noi, „ca fata de fii” (Evrei 12, 7). Rabda, deci, iubitorule de Dumnezeu, ca sa fii numit fiu iubit al lui Dumnezeu! Si nu trebuie sa te indoiesti defel ca esti fiu iubit al lui Dumnezeu, mai ales daca esti atins de intristari si de necazuri.

Trebuie sa avem in vedere ca nu intotdeauna sunt ingaduite necazuri pentru pacate. Multi drepti, pentru folosul lor sufletesc, pentru incercarea credintei si neprihanirii lor au rabdat multe rele. Sa ne aducem aminte de Iov si Tobit, preacuviosi neprihaniti ai Domnului. Dar si toti sfintii, oare fara nevoi, tristeti si suferinte si-au trait viata lor? Ei intru putine gresind, multe au suferit. Prigoniti, necinstiti si chinuiti ei se bucurau de Domnul Dumnezeu, iar tu, crestine deznadajduit, te tulburi de necazuri mici si te intristezi fara masura. Oare chiar numai tu singur voiesti sa fii scos din turma alesilor lui Dumnezeu, neprimind sa rabzi vreo incercare? Tine minte ca nu este necaz de neindurat, nu este intristare care nu trece; neclintit nadajduieste pana in sfarsit, ca Domnul are puterea de a preschimba tristetea vremelnica in bucurie vesnica.

Dar, suflete crestin intristat, poate te gandesti ca pe nedrept induri necazuri si prigoane de la altii, nefacandu-le nici un rau? La acestea Apostolul iti zice: „Caci aceasta este placut lui Dumnezeu, sa sufere cineva intristari, pe nedrept, cu gandul la El. Caci, ce lauda este daca, pentru greseala, primiti bataie intru rabdare? Iar daca, pentru binele facut veti patimi si veti rabda, aceasta este placut lui Dumnezeu” (1 Petru 2, 19-20).

Gandeste-te, iubitule, la Stapanul Hristos, Care a suferit pentru noi si ne-a lasat pilda de patimire. El nu numai ca nu a facut nici un rau vrajmasilor Sai iudei, ci si mult bine le-a facut: i-a luminat pe orbii lor, i-a curatit pe leprosi, i-a vindecat pe schiopi, pe slabanogi si pe suferinzi, a hranit mult popor. Si pentru toate acestea, in loc sa-I fie multumitori, unii strigau: „Rastigeste-L! Rastigneste-L!” (Luca 23, 21), iar altii: „Huu! Cel care darami templul si in trei zile il zidesti. Mantuieste-Te pe Tine insuti, coborandu-Te de pe cruce!” (Marcu 15, 29-30). Iata, asadar, ca pe Domnul Hristos L-au jignit fara de masura si numar, iar intinzandu-L pe cruce, in cele din urma L-au si omorat.. Iar noi, nici necazuri mici – care nici nu pot fi macar asemanate cu chinurile Stapanului – nu vrem sa rabdam.

Stai, asadar, crestine, intru felurimea nevoilor si ispitelor, ca nicovala; cu indraznire aseamana-te Domnului tau si mult patimitorilor crestini care, si chiar fara de vina fiind, au primit chinuri, rani si chiar si moartea au primit-o cu bucurie.

Ia aminte, mai bine este sa fii jignit decat sa jignesti, mai bine sa fii necinstit decat sa necinstesti pe cineva, sa fii certat decat sa certi, sa fii insultat decat sa insulti. Nu este o mare izbanda daca tu ai jignit sau ai necinstit pe cineva, dar este lucru de pret daca tu, fiind jignit si injosit vei rabda cu multumire. Pentru jignire si necinste va trebui sa suferi pedeapsa, dar pentru rabdare, mare cinste si rasplata de la Dumnezeu vei dobandi. Gandeste-te la aceasta rasplata si fii rabdator si cutezator!

Te va necinsti cineva? Ia aminte la vesnica slava cereasca. Te-ai lipsit de avere? Priveste la bogatia si la comoara cea fara de pret din Cer. Esti gonit din patrie? Ai Patria Cereasca. Ti-a murit fiul? Ai prieteni pe ingerii lui Dumnezeu, cu ei te vei bucura in vecii nesfarsiti. De aceea, noi „ne laudam si in suferinte, bine stiind ca suferinta aduce rabdare, si rabdarea incercare, si incercarea nadejde, iar nadejdea nu rusineaza” (Romani 5, 3-5).

Un invatator vestit s-a rugat lui Dumnezeu mult si cu ravna, ca El sa-i arate pe acel om de la care ar fi putut sa invete calea adevarata spre Imparatia Cerurilor. Si iata ca odata intalneste langa usile bisericii un cersetor batran, imbracat in zdrente, plin de bube si rani puroinde. Trecand pe alaturi, dascalul il saluta dupa obicei, zicand:

 – Buna ziua, batrane! Batranul ii raspunde:
– Nu tin minte sa fi avut vreodata o zi rea! invatatorul, auzind un asemenea raspuns s-a oprit si, ca si cum ar fi voit sa-si indrepteze salutarea, a spus:
– Sa-ti dea Domnul fericire! Batranul a raspuns:
– Eu niciodata nu am fost nefericit!
S-a mirat invatatorul si, gandindu-se ca poate batranul nu a auzit bine, si-a preschimbat salutul si a grait:
– Ce spui batrane? Eu iti doresc sa fii in bunastare..
Batranul i-a raspuns iar:
– Eu niciodata nu am fost nenorocit. Incercandu-l pe batran, invatatorul a mai spus:
– Iti doresc ceea ce singur iti doresti. Batranul a rostit:
– Nu duc lipsa de nimic, fiindca toate, cum le doresc, asa mi se si intampla, iar bunastare vremelnica nu caut.
– Sa te mantuiasca Dumnezeu pentru acestea. Dar spune-mi, tu esti singurul dintre napastuiti care nu suferi nevoi? Nu pot pricepe cum te-ai ferit de nenorociri!

 – Domnul meu, asa este precum am raspuns salutarii tale. Nu am cunoscut vreodata o oarecare nefericire sau necaz. Ce stare mi-a dat Dumnezeu, pentru aceea si-I multumesc, iar daca nu-mi doresc bunastare, tocmai intru aceasta se afla bunastarea mea. Eu nesocotesc fericirea si niciodata nu o cer Tatalui Ceresc. Nu simt nenorocirea, asemenea cu cei carora toate li se fac dupa a lor dorinta. Daca sufar de foame, pentru aceea multumesc lui Dumnezeu, ca unui Parinte care stie ce-mi trebuieste. Daca indur frigul sau sunt patruns de ploaie, sau altceva rabd din vitregiile vazduhului, ii multumesc de asemenea lui Dumnezeu. Cand toti ma hulesc, il slavesc pe Domnul, stiind ca toate acestea sunt randuite de El, si nu se poate sa fie rele cele ce sunt iconomisite de El. Asemenea si cu toate cate le ingaduie Dumnezeu – bune sau rele, dulci sau amare – toate le primesc indeobste din mana Bunului Parinte, si astfel voiesc numai ce voieste si Dumnezeu. Si asa se fac toate dupa dorinta mea. Cu adevarat nenorocit este cel ce cauta fericire in aceasta lume, pentru ca in viata aceasta fericirea cea nemincinoasa este a te incredinta in toate voii Domnului. Iar voia lui Dumnezeu intotdeauna este desavarsita, buna si dreapta. Eu insa straduindu-ma in toata vremea sa-mi plec voia mea inaintea dumnezeiestii voiri, ma socotesc peste masura de fericit.

Invatatorul socotind ca-l va pune pe batran in cumpana, a zis:
– Spune-mi, rogu-te, aceleasi ti-ar fi gandurile si daca Dumnezeu te-ar trimite in iad?

– Oare chiar El o sa ma trimita in iad? El stie ca eu ma tin puternic de El prin adanca smerenie si prin dragostea nefatarnica ce-I port. Cu aceste doua legaturi eu m-am legat atat de puternic de Domnul, incat, oriunde m-ar trimite, acolo il voi lua si pe El cu mine, si pentru mine e cu mult mai bine sa fiu cu Domnul in afara Cerurilor, decat in Ceruri fara El.

S-a minunat dascalul de asemenea raspunsuri ale batranului, si a cugetat in sine ca aceasta este cu adevarat calea cea mai scurta spre Dumnezeu, cand oamenii isi pleaca voia lor inaintea sfintei si dumnezeiestii Vointe. Dorind insa dascalul sa mai incerce intelepciunea cersetorului, a intrebat:

– De unde ai venit aici?
– De la Dumnezeu am venit.
– Unde L-ai gasit pe Dumnezeu?
– Acolo unde mi-am intors sufletul de la toate lucrurile zidite, prin ganduri si constiinta curata.
– Cine esti tu?
– Cine vezi, dar sunt multumit de aceasta stare si n-as da-o pe toata bogatia imparatilor pamantesti. Adevaratul imparat este orisicare om care stie sa-si fie stapan si sa-si carmuiasca gandurile sale.
– Dar unde este imparatia ta?
Cersetorul a raspuns, aratand cu mana la cer:
– Acolo este imparatia mea.
– Cine te-a invatat pe tine, batrane, toate acestea si cine ti-a dat aceasta intelepciune?
– Domnul meu, iti voi spune despre mine ca in toata vremea petrec in tacere si de ma rog ori cuget la cele cuviincioase, ma sarguiesc mai mult decat toate a fi in unire cu Dumnezeu si deplin impacat cu voia Sa.

Invatatorul l-a lasat pe cersetor si mergand intru ale sale, lauda pe Domnul Dumnezeu care a dat atata intelepciune batranului cel sarac.

Asemenea acestui sarman, orisice crestin care rabda necazuri trebuie sa stie cu credinta tare ca, fara de ingaduinta Domnului, nici o incercare nu se savarseste. Nu socoti ca trebuie sa rabzi din pricina rautatii omenesti, ori din alcatuirea imprejurarilor, ci ia aminte ca toate sunt din ingaduinta lui Dumnezeu. El este Cel ce va pedepsi, dar tot El, pe cei ce au rabdat cu multumire pedepsele Sale ii va saruta, ii va mangaia si le va darui milele Sale.

Pleaca-te deci, si impartaseste-te din dumnezeiasca voie, care este buna si desavarsita si lucratoare a tot binele si incredintandu-te acesteia, asteapta mila lui Dumnezeu si rosteste pururea impreuna cu cuviosul Iov: „Cum a fost voia Domnului, asa s-a si facut; fie numele Domnului binecuvantat” (Iov 1, 21), si pururea iti adu aminte, ca mai pe urma, nenorocirile lui Iov prin vointa lui Dumnezeu s-au schimbat intr-un bine prea mare!

           Sfantul Voievod Stefan cel Mare este cinstit de Biserica Ortodoxa Romana pe 2 iulie. Mentionam ca pe 20 iunie 1992, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a trecut pe Voievodul Stefan cel Mare in randul sfintilor. Pentru ca multi contemporani resping sfintenia lui Stefan cel Mare, am ales sa redam articolul „Dreptcredinciosul domnitor Stefan cel Mare si Sfant sau despre criteriile sfinteniei” al Parintelui profesor Constantin Coman, publicat in volumul „Prin fereastra bisericii sau o lectura teologica a realitatii”, la Editura Bizantina.

dreptcredinciosul domnitor
Stefan cel Mare si Sfant
sau
despre criteriile sfinteniei

Sfintele Evanghelii ne arata foarte clar ca nu cei drepti si nici cei intelepti, ci cei pacatosi si cei simpli se apropiau de Hristos si tot acestia sunt cei care-L primeau si-si ofereau sansa impartasirii de puterea Sa dumnezeiasca. Cei drepti, sau, mai curand cei care se considerau drepti, se inchideau asfixiant in limitele proprii si in propria logica si Il respingeau pe Hristos cam cu aceleasi argumente cu care resping contemporanii nostri sfintenia lui Stefan cel Mare.

Cu putin timp in urma un post de televiziune a finalizat un sondaj privind desemnarea celui mai mare dintre romanii din toate timpurile. Rezultatul final a indicat pe Binecredinciosul Domnitor Stefan cel Mare si Sfant ca ocupand aceasta pozitie in constiinta romanilor. Nu sunt in masura sa ma pronunt in privinta justetei metodelor de sondare a opiniei care au stat la baza acestui demers. Nu am urmarit procesul care a condus la acest verdict – aud foarte elaborat dar si foarte contestat ­ de aceea nu despre aceasta vreau sa scriu. As dori sa fac cateva considerente cu privire la unele reactii care au urmat acestui verdict. O anumita parte a intelectualitatii noastre – mereu aceeasi – face alergie la auzul numelui Domnitorului Stefan cel Mare, mai ales cand acestuia ii este asociata sfintenia, recunoscuta de Biserica Ortodoxa Romana cu cativa ani in urma prin hotararea Sfantului Sinod care, de fapt, a pecetluit o cinstire pe care poporul binecredincios roman a acordat-o dintotdeauna bravului domnitor. O anumita presa care revendica pentru sine rigoarea, obiectivitatea si corectitudinea a atacat verdictul popular prin consideratii care trimit mai curand la suficienta de sine, trufie si dispret, vorbind despre „calitatile” de bataus si varsator de sange ale domnitorului si de alte aspecte care ar viza moralitatea acestuia.

De unde aceasta discrepanta intre verdictul inteligentiei oneste romanesti de astazi si verdictul popular. Am sa incerc sa caut cateva explicatii. Intai de toate este o chestiune de cultura. Paradoxal, reprezentantii de frunte ai intelectualitatii noastre, care sunt fara indoiala toba de carte, fac dovada unei lipse de cultura elementara atunci cand vine vorba de credinta crestina, mai ales in varianta ei ortodoxa. Nici poporul nu este detinatorul unei culturii ortodoxe formale prea temeinice, dar acesta are alte repere, mai putin cele ale stiintei.

Am sa fiu foarte concret. Atunci cand pun in discutie problema sfinteniei lui Stefan cel Mare, intelectualii in discutie fac dovada unei incorecte cunoasteri a conceptului de sfintenie asa cum este el perceput in Biserica Ortodoxa. Mentalitatea ai carei exponenti sunt cei in cauza opereaza cu o acceptie putin deformata a sfinteniei, socotind ca aceasta tine de performantele mai ales morale ale unui om. Este o acceptie inexacta sau cel putin incompleta. Aceasta ar fi ceea ce noi numim indeobste curatenia sau puritatea, care este o premisa, dar nici suficienta si nici absolut necesara sfinteniei. Acceptiunea consacrata a sfinteniei in Rasaritul ortodox este data in mod necesar de raportarea la Dumnezeu. Aceasta este confirmata si de sensul dat in limbajul comun familiei de cuvinte: sfintenie, sfant, sfintire.

Este sfant cineva sau ceva care a fost sfintit, care a primit ceva de la Dumnezeu, care a primit intr­un anume fel pecetea dumnezeirii. Sfintenia se dobandeste prin impartasirea de ceea ce este dumnezeiesc, de Dumnezeu Insusi. Numai Dumnezeu este sfant prin Sine si singurul izvor al sfinteniei. Omul devine sfant prin impartasirea de sfintenia lui Dumnezeu. Vocabularul limbii romane a atribuit acest inteles cuvantului. Folosim atributul de sfant nu numai pentru oameni, ci si pentru lucruri sau stari. Spunem despre un loc ca este sfant, despre o carte sau despre un obiect. Mai toate obiectele care alcatuiesc instrumentarul liturgic sunt considerate si numite sfinte: Sfintele vesminte, Sfantul Altar, Sfanta Masa, Sfantul Disc etc. Aici este clar ca nu poate fi vorba despre vreo calitate intrinseca a anumitor lucruri de a fi sfinte, ci despre o calitate dobandita in urma unei lucrari anumite de sfintire. Se sfinteste locul pentru biserica sau pentru casa, se sfintesc obiectele folosite in slujbele bisericesti, se sfinteste casa de locuit etc. Actul de sfintire este foarte clar identificat cu invocarea din partea credinciosilor prin preot a harului dumnezeiesc si prin pogorarea acestuia peste locul sau lucrul adus spre sfintire. Iata o formula frecvent uzitata care face evidenta intelegerea: „Se sfinteste icoana aceasta cu harul Prea Sfantului Tau Duh prin stropirea cu aceasta apa sfintita, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin”!

La fel se intampla si cu omul, el se sfinteste prin lucrarea sfintitoare a Bisericii, impartasindu­se de harul sfintitor pe care Biserica il ofera prin Sfintele sale Taine si prin orice lucrare sfintitoare a ei. A se avea in vedere preponderenta lucrarii sfintitoare a Bisericii, mai ales in traditia rasariteana. Se intelege ca lucrarea aceasta sfintitoare nu este eficienta in mod automat si de la sine, starea omului primitor fiind foarte importanta. Hotaratoare ramane dorinta de impartasire de Dumnezeu, ca izvor, ca suport si ca finalitate a existentei. De aceea, simtamantul suficientei de sine – pe care-l cultiva inclusiv constiinta cuminteniei morale si indreptatirea de sine intemeiata pe stiinta – este cea mai mare piedica in calea omului spre Dumnezeu si, prin urmare, in calea omului spre sfintenie, si nu pacatele lui. Mantuitorul Hristos limpezeste odata pentru totdeauna aceste lucruri, deschizand usa Imparatiei cerurilor vamesilor, talharilor, desfranatelor etc. Sfintele Evanghelii ne arata foarte clar ca nu cei drepti, ci cei pacatosi se apropiau de Hristos si tot acestia sunt cei care-L primesc si-si ofera sansa impartasirii de puterea Sa dumnezeiasca. Cei drepti, sau mai curand cei care se considerau drepti se inchid asfixiant in limitele proprii si in propria logica si Il resping pe Hristos cam cu aceleasi argumente cu care resping contemporanii nostri sfintenia lui Stefan cel Mare.

Cine judeca in felul acesta sfintenia lui Stefan cel Mare va fi nevoit, pentru a fi consecvent cu sine – sa rastoarne complet criteriile Mantuitorului Hristos si ale Sfintelor Evanghelii si pe cele cu care Biserica a operat de-a lungul veacurilor, umpland calendarul sau cu pacatosi si nu cu drepti. De altfel, o evidenta usor de constatat pana astazi este faptul ca bisericile noastre nu sunt pline nici de carturari, nici de cei puternici, nici de cei drepti, ci de cei pacatosi, simpli, care nu se gasesc suficienti lorusi si cauta implinire in afara lor.

Un al doilea aspect pe care doresc sa-l pun in discutie este discrepanta dintre verdictul popular si cel al intelectualitatii. Cele doua nu numai ca se diferentiaza, ci sunt evident contrare. Ceea ce poporul – simplu si necultivat, sa zicem, si nu ma rusinez sa spun aceasta, vorba Sfantului Ioan Gura de Aur – considera drept sfant este contestat vehement de patura culta a poporului.

Este vorba despre tensiunea dintre intelepciunea omeneasca sau lumeasca pe care o reprezinta oamenii culti in special si intelepciunea dumnezeiasca reflectata deseori sau mai ales in oamenii simpli, pur si simplu pentru ca acestia o primesc. A se vedea discursul Sfantului Apostol Pavel pe aceasta tema, in primele capitole dinEpistola I Corinteni si comentariile Sfantului Ioan Gura de Aur la aceste capitole. Adevarata intelepciune sau intelegere este data de Duhul lui Dumnezeu.

Logica este clara, daca puterile de judecata ale omului nu sunt suficiente pentru o judecata corecta si completa a lucrurilor, sansa prima o are cel care are constiinta acestor limite si nu cel care se amageste cu suficienta de sine, care se inchide astfel datelor ce vin din afara si care eventual ii depasesc puterile proprii, oricat de dezvoltate ar fi acestea.

Preot prof. dr. CONSTANTIN COMAN
Articol publicat si in Vestitorul Ortodoxiei, Nr. 388-389 (2006)

Copilul

Odata, intr-un sat de munte, la vremea cand urzeste intunericul, stateam de vorba cu un copilcu ochii de mirare. Pe deasupra capetelor noastre, o pasare a batut din aripi de cateva ori si s-a pierdut in padure.

Dupa un moment de liniste a urmat intrebarea senina a copilului: De ce zboara pasarea? Alta data, privind argintul viu al unei ape ce curgea boltit peste pietrele rotunde ale vaii, ca prins de o minune, a intrebat: De ce curge apa?

Ce minune sta in aceasta faptura mica? Cum de l-a chemat masura lui catregandurile nelinistitoare? Ce tainica legatura il poarta pe culmile vietii? Copilul este mai aproape decat noi de firea lucrurilor, mai aproape de Dumnezeu.

Zilele omului varstnic se scurg intr-o forma banala. Feluritele chipuri ale lumii acesteia si sensul adanc al lucrurilor ii scapa. Omul traieste totul in fuga. El nu prindefrumusetea si nici lumina adevarului; cele mai alese rosturi si semne ii scapa. Ii scapa nu pentru ca el ar fi in pacat, ar fi sortit de la inceput sa nu vada, ci pentru ca felul in care isi traieste viata aci ii inchide portile intelesului. Cu fiecare zi ce trece, omul se indeparteaza de plaiurile bucuriei si ale intelepciunii.

Trufia si dragostea pentru cele trecatoare il fac sa coboare cele mai de jos trepte ale conditiei umane.

Traind, lumea inconjuratoare isi pierde taina. Sau, mai precis, odata cu anii, omul isi pierde un simt foarte delicat, dar patrunzator, care il pune in stapanirea substantelor ultime ale existentei; omul in varsta pierde de cele mai multe ori simtul adancimilor; samburele dumnezeiesc moare in el.

Dimpotriva, copilul, fiinta noua si neprihanita, necumparata de ispitele aparentelor inselatoare, culege pretutindeni urmele minunilor. Cand un copil deschide pentru prima oara ochii, intreg universul cu tainele joaca in apele luminate ale ochilor sai.

De aceea Iisus iubea atat de mult copiii, de aceea i-a aratat ca pe un simbol al crestinismului, lume noua care punea pret pe nevinovatie si naivitate ingereasca, pe fragezime si sete de inteles. „De nu va faceti la fel cu pruncii, nici ca veti intra in imparatia cerurilor”.

Copilul este o faptura biblica originara. Copilul este o faptura a vietii neintinate, este o floare deschisa luminii, este un indemn la simplitate si frumusete. In el vorbeste frantura de cer data omului odata cu inceputul.

Copilul este un mare dar al vietii noastre aci: aduce cu el inocenta, dragalasenia si bunatatea. Copilul indulceste viata noastra atat de amara; faptura sa mica, cu aripi la suflet, ne da multe invataminte. Un scriitor a spus: „Zambetul copilului este pentru mama ca o rugaciune pentru Dumnezeu”. In preajma copilului staruie mereu o atmosfera de lumina si frumusete.

Cand intrebarile bat la portile gandului tau impovarat si cer dezlegare, cand umbrele amintirilor aluneca pe peretii sufletului si cer o raza de soare, atunci stai de vorba cu copiii. Aplecat asupra adancurilor, umbli ca strabatut de fiorii unei zari virgine. Prietenii te cred nebun si lumea te arata cu degetul, in ratacirea ta prin pajistile unei lumi de dumnezeiesc tumult, in setea ta de inteles si vraja, te intalnesti doar cu copiii.

Cuvantul tau suna sec pentru cei varstnici, dar intoarce ca pe o frunza spre soare sufletele copiilor cu ochi de mirare.

Parintele Ieromonah Nicodim Petre : Toţi care ajung în ASCOR intră în Biserică, dacă înainte nu au fost!

Cum aţi ajuns la ASCOR?

Am ajuns la Ascor cum ajungeau şi ajung şi astăzi ascorenii, printr-un student care participa la acţiunile Ascor. Eu m-am hotărît să văd ce este cu această asociaţie în urma unei conversaţii cu un student de la matematică. S-a iscat o discuţie despre importanţa practicării unui sport, ca tânăr. Aveam opinii diferite. Eu eram pentru sport, el nu. La sfârşitul discuţiei m-a invitat să întâlnesc, dacă vreau, un grup de studenţi care gândesc cum gândeşte şi el. Locuiam în Târguşor la căminul studenţesc C4. Joia ce a urmat am mers împreună la ASCOR. Era pe la sfârşitul lunii noiembrie în 1991. Sediul asociaţiei era atunci în clădirea Primăriei. Erau cam 20-25 de membri. Foarte serioşi. Fetele erau îmbrăcate cuviincios, băieţii la fel. Vorbeau atent dar şi firesc în acelaşi timp, fără preţiozităţi. În acea seară a fost invitat părintele profesor Ioan Vicovan care a tâlcuit pericopa evanghelică din duminica precedentă. Am fost marcat de acea întâlnire. Eram în căutare, voiam să înţeleg mai multe despre viaţă, să văd ce are prioritate şi să mă angajez în această direcţie. Toată săptămâna ce a urmat m-am gândit la ce s-a discutat acolo.

Care este părerea sfinţiei voastre despre Ascor?

Ascor-ul a contribuit la formarea a multe generaţii de studenţi. A fost cadrul în care s-au oferit răspunsuri la problemele de viaţă a mii de tineri. A fost totodată o alternativă la posibilităţile de a petrece timpul pe care le oferea Iaşul celor veniţi la studii.
Acum lucrurile s-au mai schimbat. Datorită economiei de piaţă şi a dezvoltării informaticii s-au produs unele mutaţii la nivel de gândire. Cu toate acestea sunt mulţi tineri pătrunşi de „neliniştea cea bună”, care caută, care nu se pot mulţumi doar cu ceea ce oferă o societate secularizată. Au nevoie de mai mult, au nevoie de o viaţă spirituală intensă. Tinerii sinceri caută adevărul, caută repere sigure, nu vor să-şi rateze viaţa. Sunt mulţi în Biserică şi sunt mulţi prezenţi şi la acţiunile Ascor. Am auzit că unele filiale Ascor s-au desfiinţat iar altele sunt foarte firav prezente în Centrele Universitare din oraşele lor. Totuşi, unele filiale merg încă destul de bine continuând să facă misiune, fiind o pată de culoare spirituală în societate.
Aceşti tineri activând un an, doi, trei sau patru pe perioada facultăţii, după ce se vor despărţi de Ascor nu se vor despărţi de Biserică. Acesta este un cîştig pentru viaţa noastră şi penttru societatea românească în ansamblu. La Ascor vor învăţa să cînte la strană, vor dobândi noţiuni de credinţă destul de bune şi cînd se vor duce acasă şi se vor casători vor şti că trebuie să se spovedească, ei şi copii lor, când şi cum să postească, cum să se roage, cum să depăşească un necaz.
Nu pot face abstracţie de tot ceea ce au învăţat. Îi va mustra conştiinţa, vor şti, şi când ştie, omul nu poate să se mai comporte ca şi cum n-ar şti. Conştiinţa permanent îl va sesiza, becuşorul se va aprinde şi îi va atrage atenţia că greşeşte, atunci când va fi cazul. Spuneam câteodată că Ascorul este ca o lentilă. Toţi cei care vin aici sunt „refractaţi” spre Biserică. Este o atmosferă tinerească aici şi tinerii vin atraşi de alţi tineri. Este o asociaţie creştin ortodoxă, care este în Biserică şi fiind în Biserică, toţi care ajung în Ascor intră în Biserică, dacă înainte nu au fost. Aşa că Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi are în primul rând un rol misionar. Pe lângă asta, aşa cum am mai spus, oferă spaţiul şi contextul necesar ca studenţii să-şi petreacă anii de învăţătură frumos.
Patru ani cât stau, unde să mă duc? Ce sa fac? Mă duc la discoteca, la club, optez pentru şah sau să învăţ arte marţiale? Acestea sunt încă preocupări decente, dar sunt şi celelalte , vinovate.
Nu, dacă am spaţiul acesta aşa de frumos, vin aici, mă întâlnesc cu ceilalţi tineri care sun aici. Învăţăm unii de la alţii lucruri de folos, ne îmbogăţim sufleteşte, pentru că, fiind studenţi de la toate facultăţile este un mozaic cultural în Ascor, nu sunt numai studenţi la teologie. Sunt de la toate facultăţile şi fiecare vine cu o anumită încărcătură, cu o bucurie, cu o anumită înţelegere a lucrurilor, înţelegere care îi va îmbogăţi şi pe alţii, îi va ajuta să înţeleagă viaţa, sensul vieţii, scopul nostru, să înţeleagă lucrurile în complexitatea lor.
Tinerii câteodată au stări de depresie, de nemulţumire sau nu au bani dar fiind împreună se ajută să depăşească micile crize pe care orice tânăr le are, nu numai din punct de vedere sentimental dar şi în ceea ce priveşte relaţia cu familia sau situaţia lui financiară. Este ajutat să depăşească perioadele proaste dar şi ispitele. Unii au slăbiciuni, pentru fumat sau pentru băutură sau sunt atraşi de patimile trupeşti. Fiind într-un cerc de prieteni care propun un anumit standard de viaţă, duhovnicească, ei se vor asorta la grupul acesta de prieteni şi mulţi vor renunţa la vicii.

Ce acţiuni s-au organizat în perioada cât Sfinţia Voastră a-ţi fost vicepreşedinte la Ascor Iaşi?

La început nu erau foarte multe acţiuni. Poate două sau trei acţiuni pe săptămână. Se făceau repetiţii la cor, pentru colinde , se mergea duminica la biserică, iar joia la ora 18:00 era această întâlnire în care se medita plecând de la pericopa evanghelică de duminică. Au fost perioade când distribuiam familiilor necăjite ajutoare primite de către Mitropolie. În 1992 s-a adăugat activitatea de la casa de copii din Bucium, apoi s-au adăugat activităţi an de an. Pelerinaje, cursuri de formare, conferinţele din Postul Sfintelor Paşti şi al Crăciunului, activităţile de la Casele de copii şi de bătrâni şi altele multe.

Ce sfaturi le-aţi da tinerilor de azi?

Să aibă energia tinereţii dar în acelaşi timp – înţelepciunea unui om vîrstnic, să fie prudenţi, răbdători cu ceilalţi din jurul lor care sunt mai neputincioşi; să fie sfătoşi, căci chiar dacă tânărul nu are bani, poate totuşi ajuta cu un cuvânt bun. În loc să ironizeze pe cineva care are anumite neputinţe, poate să depună un efort pentru al înţelege şi a-l ajuta. Să citească Sfânta Scriptură, în special Noul Testament, să-şi facă un minim program duhovnicesc în care să intre rugăciunea de dimineaţă şi cea de seară. Spunem de multe ori că suntem credincioşi, dar nu ne facem nici măcar rugăciunea de dimineaţă şi seară. Oamenii dimineaţa i-au micul dejun pentru trup ca să trăiască trupul, să muncească. Rugăciunile de dimineaţă reprezintă micul dejun pentru suflet, căci dacă nu – sufletul se sufocă, moare. La fel seara, cina pentru suflet sunt rugăciunile de seară. Trebuie făcute să nu se sufoce sufletul, căci întristarea, depresia, descurajarea vin de la lipsa de rugăciune, iar rugăciunea este, spun Sfinţii Părinţi, respiraţia sufletului. Sf. Marcu Ascetul ne spune că este ” Izvorul tuturor bunătăţilor”.Să luăm aminte.
Rugăciunea nu trebuie înţeleasă ca un canon sau ca pe o povară. Rugăciunea este izvorul tuturor bunătăţilor, este izvor de bucurie, este uşurare, este luminare, este înţelepţire. Este o mare şansă că suntem ortodocşi şi avem această cale de a ne deschide spre nesfârşitul lui Dumnezeu, avem rugăciunea. Trebuie să o vedem ca pe o mare bucurie, ca prilej de a ne îmbogăţi sufleteşte, de a ne înviora, de a acumula har. După ce ne rugăm putem să dăm şi la alţii putere, bucurie, curaj şi nădejde. Dacă nu, suntem o povară pentru ceilalţi. Omul de rugăciune este factor de echilibru pentru cei din jurul lui.
Să ne ajute Dumnezeu să fim bucurie şi binecuvântare pentru aproapele. Nu poţi însă să faci asta fără rugăciune şi bineînţeles fără sinceritate în spovedanie, că nu coboară harul peste tine.
Noi suntem copii Lui, dar în acelaşi timp avem şi libertatea de a-L prefera sau a-L refuza. Şi când îl preferăm, chiar stângaci fiind în rugăciune sau în modul de a ne exprima credinţa, El tot ne iubeşte mult, şi ne apreciază că Îl căutăm. Chiar dacă nu căutăm foarte priceput, încercăm să ne apropiem de El, aşa cu imperfecţiuni, dar Îl căutăm şi El vine în întîmpinarea noastră.

Interviu realizat cu secretarul mitropolitan (Mitropolia Moldovei si Bucovinei) Parintele Ieromonah Nicodim Petre, ex-vicepresedinte ASCOR Iasi.

sursa: ASCOR.md